Strabatem iarasi parcul, la pas, ca mai nainte.
Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fantani.
Doi ingeri duc beteala fantanilor pe mani.
Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.
Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.
Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.
Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mangai ochii…
Privirea intarzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui usure sa-l iau sa i-l dezmierd…
Orice vroiesc ramane indeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe? Ea pricepu, de plange?
Apusul isi intoarce cirezile prin sange.
O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut -
Dar bratele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.
Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data
S-aplec la sarutare o frunte vinovata
Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua
Si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.
Si cum scoboara noaptea, altdata asteptata,
Imi pare veche luna - si steaua ce se-arata ,
Ca un parete de-arme, cu care-as fi vanat.
Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.
Tudor Arghezi
Nessun commento:
Posta un commento